Incep sa inteleg tot mai multe despre cum sta treaba cu viata pe aici. Nu e vorba de cultura si istorie din pacate, ci despre life-style si propriul bine. Ne-am inteles ca oamenii sunt foarte civilizati, iubesc sa fie sanatosi si bucurosi, astfel ca au grija ce mananca si cata miscare fac. Perfect de acord cu aspectul acesta, nu as comenta nimic cu prea multa ironie.
Lucrurile se schimba atunci cand afli ca poti muri prajind cartofi. Apoi legi explicatia de painea cumparata ieri si aruncata azi, din cauza termenului de valabilitate si de toate grijile de zi cu zi care presupun folosirea multor lucruri pentru putine activitati. Ce va voi povesti in continuare nu diminueaza nicidecum respectul meu pentru magazinele de caritate, reciclare, serviciile sociale ori pentru batraneii care fac jogging pe ploaie, in pantaloni scurti.
In seara asta, dupa ce ,,mommy" a calit usor legumele si mortaciunea, m-am pozitionat la aragaz sa-mi prajesc snitelul de soia, proces care dureaza un minut si jumatate. Am pus ulei in tigaie, foarte putin, dupa parerea mea, groaznic de mult dupa a ei si prajeala a inceput sa scoata fum, evident. Am dat drumul la hota, m-am asezat la masa cu ,,cancerul" in farfurie (sa fie clar ca am invatat ca orice margine putin arsa poate dauna grav sanatatii) si dat din cap in fata unei noi lectii de chimie: atunci cand uleiul se arde, mai ales daca este in combinatie cu putina apa, aburii care ies contin vapori de ulei, care, la caldura, pot sa ia foc deasupra tigaii in care prajesti, astfel ca iti poti parli fata si mainile. Este obligatoriu deci, sa pornesti hota si sa ai grija sa nu arzi uleiul! :|
Lectia a durat vreo 10 minute si a fost sustinuta cu seriozitate si uimire in fata unei ignorante de Romania. Apoi l-am sunat pe Jasiu al meu sa-i spun sa aiba grija cand face clatite, ca pluteste uleiul in aer si am inceput sa facem glume de est-europeni. Scuze, Polsko, dar sa-i zicem asa. Am schitat si o teorie: oamenii ascultatori sunt oamenii infricosati, vulnerabili, nesiguri. Dupa ce te asiguri ca sunt asa, incepi sa-i informezi si sa-i flatezi si sa le oferi toaaaate solutiile posibile: training de Health&Safety, sfaturi in legatura cu dieta, produse cat mai multe de ingrijire, aspiratoare de 10 kg cu care nu poti curata la mai aproape de 4 cm de perete, hote care sa-ti salveze viata! Cumpara peria asta, iti face parul mai matasos, uite aceste furculite anti-cancer cu care poti sa mananci ceafa de porc organica, sa nu mai zicem de periuta de dinti! Destul de evident, mai ales ca nu ne putem lupta cu instinctul de conservare, nu-i asa? Asa ca oamenii se ingrijesc de vietile lor, cumpara si cumpara (eco-bio-organic) si au mare grija sa nu arda uleiul ori vreo ceapa! S-a stricat hota? Pana vine cea noua, nu mai facem de mancare! Comandam la restaurantul indian din Stockbridge!
Nu zic ca nu-i adevarat nimic din treaba cu uleiul, dar sa nu ne panicam. Si mama, si bunica, si strabunica au supravietuit. Fara hota. Fara ulei de masline. Cu toate acestea, intre ei si noi alta e diferenta: martea, in fata fiecarei case, gasesti recipientul cu sticla, hartie ori plastic; pe toate produsele ai informatiile referitoare la reciclare si simbolul Vegetarian/Vegan, dupa caz; ai o bluza pe care n-o mai porti, o duci la un charity shop, iar de la altul iti iei o fusta.
Am zis cumva mai mult de o diferenta? Da, iar asta e placut. Sa vezi, sa intelegi, sa inveti si sa impartasesti. Sa pui in practica, sa-i ajuti si pe altii. Si totusi...voi v-ati ars sprancenele vreodata prajind cartofi?
Tuesday, January 24, 2012
Wednesday, January 18, 2012
Protestati ori doar postati?
De duminica citesc si citesc, vanez feisbucul de articole, vanez goagalul de site-uri. Aud de bine. A inceput, mi-am zis! In sfarsit! Si ce? Ce? Eu nu sunt acolo, cu voi, sa va zic macar un ,,hai sa vedem ce-i acolo!" si sa va adun cu cate un branci, un ghiont, o vorba buna.
In primul rand, nu conteaza cum a inceput. Suporteri, studenti, pensionari, fara importanta, cu siguranta stim cu totii cat de frumoase si lipsite de griji sunt vietile noastre in Romania. Pentru mine conteaza cum se continua, si as vrea sa fiu acolo sa vad cum se maresc grupurile, cum se leaga, cum incep sa strige. Eventual, sa fure un semafor. M-am gandit, initial, ca violenta nu-i o solutie. In primul rand, violenta afecteaza inclusiv oameni nevinovati, asa cum s-a vazut si, in al doilea rand, ravagiile facute sunt platite tot de noi. Dar acum va pun intrebarea: nu cumva platim oricum de ani intregi si nu simtim nicio mangaiere divino-politico-economica pe cap? Conteaza atat de mult daca mai avem de suferit putin? Tot voi, care ma trimiteti la vot, pe principiul alegerii celui mai mic rau, oferiti cale libera raului. Daca puneti stampila atat de usor pe orice vi se ofera, in speranta ca ,,va fi mai putin rau", cu siguranta puteti sa acceptati si desfasurarea a ceea ce se intampla acum: raul necesar. Iar eu n-am votat niciodata si deocamdata raman pe pozitii, asteptand si posibilitatea de a alege ,,mai bine". Cel...putin.
Revoltele inseamna victime, in majoritatea cazurilor. Nu e nimic nou si daca cineva ajunge la protest crezand ca lumea sta ca la scoala, in banca si ridica mana cand are ceva de spus probabil ca merita o infuzie cu gaz de ziua lui. Oamenilor, cand lucrurile o iau razna, lumea o ia razna! Vorbind frumos, trimitand scrisori la primarie ori fiind voluntar la un ONG, deci un cetatean model, esti oricum ignorat, dispretuit si sfidat eventual printr-o lege facuta cu atat rahat la bot incat este neconstitutionala (ma refer la cea a eutanasierii vagabonzilor, insa doar ca exemplu). Sa te duci peste ei nu poti. Sa afli adevarul gol-golut despre cine si ce rau face este imposibil. Asa ca iti pui mainile pe cap (ori cagula, la alegere) si iesi in strada. In spatiul public, in spatiul tau de drept! Si nu esti singur, la dracu', iesi cu altii ca tine. Apoi sunteti mai multi, adrenalina creste, va simtiti, in sfarsit, mai puternici. Va strigati cu totii durerile si parca trec deja pe jumatate. Va simtiti stapani pe fiintele voastre, pe spatiul vostru si va revendicati drepturile. Si sa nu spargi un geam de nervi?! Eu l-as sparge si de bucurie! Ca sa se auda, sa-mi fie ecou in timp ce scandez! Si ce daca mama nu a facut facultate?! Asta nu inseamna ca trebuie sa i se ia 25% si sa traiasca doar cu 400 RON pe luna. E OK asa? E vina ei ori a mea? Mi-ar fi placut acum sa fie acasa, in timp ce eu incerc sa-mi termin studiile prin alte tari(pentru ca am dreptul la asta)si intre timp am grija de un copil si dau cu aspiratorul prin bucataria unor straini. Dar si ea e plecata...la munca.
Pe hippioti nu-i ia nimeni in serios, pe anarhisti ii uraste toata lumea. Ce vreti, de fapt?!?! Doriti perfectiunea, cand voi, amintiti-va, v-ati dus la vot alegand cel mai mic rau?! Si acum ce? Resemnare? Nu v-ati plictisit??! Ori, poate...meritati?
Ati fost vreodata la un protest?! Incercati!
Nu trebuie sa dati nimanui in cap, ci doar sa fiti prevazatori. Si, cel mai important, sa fiti acolo, in loc sa fiti in fata televizorului. Pentru ca asa cum voi aveti o telecomanda, mai sunt unii cu cateva in spatele vostru. Viata mea e frumoasa si usoara si totusi am multe motive sa ies. Primul motiv este acela ca nu pot, pentru ca nu sunt acasa. Voi sunteti incantati sa priviti la ce e in jurul vostru? Priviti atent...Iar atunci cand vedeti un hot de biciclete, strigati si cereti ajutor!! Ca sa nu fim in continuare si ignoranti, si fara drepturi.
In primul rand, nu conteaza cum a inceput. Suporteri, studenti, pensionari, fara importanta, cu siguranta stim cu totii cat de frumoase si lipsite de griji sunt vietile noastre in Romania. Pentru mine conteaza cum se continua, si as vrea sa fiu acolo sa vad cum se maresc grupurile, cum se leaga, cum incep sa strige. Eventual, sa fure un semafor. M-am gandit, initial, ca violenta nu-i o solutie. In primul rand, violenta afecteaza inclusiv oameni nevinovati, asa cum s-a vazut si, in al doilea rand, ravagiile facute sunt platite tot de noi. Dar acum va pun intrebarea: nu cumva platim oricum de ani intregi si nu simtim nicio mangaiere divino-politico-economica pe cap? Conteaza atat de mult daca mai avem de suferit putin? Tot voi, care ma trimiteti la vot, pe principiul alegerii celui mai mic rau, oferiti cale libera raului. Daca puneti stampila atat de usor pe orice vi se ofera, in speranta ca ,,va fi mai putin rau", cu siguranta puteti sa acceptati si desfasurarea a ceea ce se intampla acum: raul necesar. Iar eu n-am votat niciodata si deocamdata raman pe pozitii, asteptand si posibilitatea de a alege ,,mai bine". Cel...putin.
Revoltele inseamna victime, in majoritatea cazurilor. Nu e nimic nou si daca cineva ajunge la protest crezand ca lumea sta ca la scoala, in banca si ridica mana cand are ceva de spus probabil ca merita o infuzie cu gaz de ziua lui. Oamenilor, cand lucrurile o iau razna, lumea o ia razna! Vorbind frumos, trimitand scrisori la primarie ori fiind voluntar la un ONG, deci un cetatean model, esti oricum ignorat, dispretuit si sfidat eventual printr-o lege facuta cu atat rahat la bot incat este neconstitutionala (ma refer la cea a eutanasierii vagabonzilor, insa doar ca exemplu). Sa te duci peste ei nu poti. Sa afli adevarul gol-golut despre cine si ce rau face este imposibil. Asa ca iti pui mainile pe cap (ori cagula, la alegere) si iesi in strada. In spatiul public, in spatiul tau de drept! Si nu esti singur, la dracu', iesi cu altii ca tine. Apoi sunteti mai multi, adrenalina creste, va simtiti, in sfarsit, mai puternici. Va strigati cu totii durerile si parca trec deja pe jumatate. Va simtiti stapani pe fiintele voastre, pe spatiul vostru si va revendicati drepturile. Si sa nu spargi un geam de nervi?! Eu l-as sparge si de bucurie! Ca sa se auda, sa-mi fie ecou in timp ce scandez! Si ce daca mama nu a facut facultate?! Asta nu inseamna ca trebuie sa i se ia 25% si sa traiasca doar cu 400 RON pe luna. E OK asa? E vina ei ori a mea? Mi-ar fi placut acum sa fie acasa, in timp ce eu incerc sa-mi termin studiile prin alte tari(pentru ca am dreptul la asta)si intre timp am grija de un copil si dau cu aspiratorul prin bucataria unor straini. Dar si ea e plecata...la munca.
Pe hippioti nu-i ia nimeni in serios, pe anarhisti ii uraste toata lumea. Ce vreti, de fapt?!?! Doriti perfectiunea, cand voi, amintiti-va, v-ati dus la vot alegand cel mai mic rau?! Si acum ce? Resemnare? Nu v-ati plictisit??! Ori, poate...meritati?
Ati fost vreodata la un protest?! Incercati!
Nu trebuie sa dati nimanui in cap, ci doar sa fiti prevazatori. Si, cel mai important, sa fiti acolo, in loc sa fiti in fata televizorului. Pentru ca asa cum voi aveti o telecomanda, mai sunt unii cu cateva in spatele vostru. Viata mea e frumoasa si usoara si totusi am multe motive sa ies. Primul motiv este acela ca nu pot, pentru ca nu sunt acasa. Voi sunteti incantati sa priviti la ce e in jurul vostru? Priviti atent...Iar atunci cand vedeti un hot de biciclete, strigati si cereti ajutor!! Ca sa nu fim in continuare si ignoranti, si fara drepturi.
Thursday, January 12, 2012
Dupa aproape doua...
Zilele si noptile trec si aici ca oriunde, chiar daca le bate mai tare vantul. In cateva zile descoperi sensuri noi ale vietii, fie ca e vorba de Darth Vader ori de o scoala privata. Cu toate astea, nu inseamna ca ti se si potrivesc. Asa ca te intorci spre lucrurile simple, spre bucuriile de la magazinul din colt si spre cei dragi.
Sa va spun ultimele noutati, uratilor, e incredibil de greu! Apar zilnic, se deruleaza rapid si ma consuma atat de mult ca nu le pot pune pe hartie. Momentan ma amagesc cu ideea scrierii unei carti, cu lista de titluri si umbra primului paragraf. Inca nu pot. Tineretea...Ma face sa incep cu ziua de azi. Pentru ca a fost o zi mare! Am facut prima mea donatie in Edinburgh: mi-am cumparat o rochie! :)) Pentru a clarifica, dati-mi voie sa va spun cate ceva despre zona in care stau. Pe langa faptul ca e centrala si fancy, strada paralela cu straduta pe care locuiesc e pliiiina de magazine, chioscuri si supermarketuri. Chestia cea mai faina de pe strada asta este ca mai mult de jumatate din magazine sunt asa-numitele Charity Shops, unde lumea aduce lucruri pe care nu le mai foloseste (asa cum am facut eu astazi cu niste obiecte ale familiei) si pur si simplu le doneaza. Ele sunt puse in rafturi ori pe umerase si cand spun ele ma refer la super-carti si haine care arata foaaaaaarte bine (si nu numai)! Oamenilor care credem ca avem seconduri misto in Bucale, Cluj ori pe la Valcea, stiti ce e aici?!?!?! Nu am vazut, deocamdata, o chestie, cat de mare, sa coste mai mult de 10 lire! Si cand te mai gandesti ca banii aia se dau si cu un scop nobil, parca nu-ti mai vine sa te opresti din cumparat!:)) Lasand gluma la o parte, asta e un concept pe care nu stiu cat de multi il cunoasteti si ma tenteaza foarte mult ideea punerii lui in practica in Romania, ca un fel de proprie afacere..caritabila. Cum suna!
Apropo de sunete, stiti ce greu e pentru un copil sa invete sa citeasca in engleza?!?! Si mai stiti ce ciudat e cand auzi cum i se citeste aproape e?!! Nu stiu altii cum sunt, dar eu ma bucur de meditatii la engleza pe gratis, de la un copil de 6 ani. Hehe, la fix!
In alta ordine de idei, sa va descriu doua treburi amuzante din acest tinut. Imaginati-va gara, cu magazinele aferente, reclame, lume multa; imaginati-va apoi metroul din Bucuresti, cu barierele rotitotare in care-ti bagi cartela. E clar tabloul, da? Ei bine, intre acele trecatori automatizate exista si un spatiu prin care poti trece fara sa introduci biletul de tren, pentru ca locul este supravegheat indeaproape, cu MARE atentie, dedicatie, pasiune si buna-vointa, de 4 (patru) angajati (!!!). Poate nu ma intelegeti. 4 (patru) oameni stau acolo, in picioare, ce-i drept, pazesc o zona de un metru patrat, iti spun "pouftiiti", in caz ca esti european (a se citi iuropian) si nu stii sa-ti bagi cartela pe englezeste si iti raspund la intrebari legate de...trenuri, bineinteles. Intre timp, ei, cei 4, stau si privesc, stau si vorbesc. And they have a job! Treaba draguta e ca am vazut chestia asta in doua sau trei gari. Nu vreau sa o numesc regula, caci nu ma pricep, dar am vazut, de mai multe ori in astea doua saptamani, 4 oameni pazind o gaura! Ura!
Spuneam ca sunt doua treburi amuzante. Si acum mi-am dat seama ca e vorba tot de transport. Ma refer la statiile de autobuz. Aici, statiile de autobuz stau, asa cum ni s-ar parea noua, cu fundul la sosea. De ce? D'ohh, de-aia, ca daca ploua ca dracu si tu stai cascand gura la farurile lu' 69, s-ar putea sa faci un detartraj noroios de Drumul Taberei. Ziceti voi, nu-i mai misto sa fii protejat si de asta, si de curentul pe care-l fac masinile cand trec in viteza pe sub cearcanele tale? Din nou, nu stiu daca peste tot e la fel, dar la mine-aici-in-Edinburgh, asa am vazut. Si mi se pare cel putin gandita treaba. Ori...oare asta e motivul??
Ah, mi-am mai amintit ceva! Moaaama, ce rusine mi se face! Oamenii astia, pe langa ca stiu marketing, isi fac treaba si o duc si indeajuns de bine ca sa fie motivati sa o faca, te tin de vorba, iti zambesc de te streseaza si iti cer scuze cu orice motiv. Poate stiati cate ceva, dar sa vezi/simti cum tipul ala de la casa de marcat din Sainsbury's te intreaba cum o duci in timp ce iti tine pumnul cu mana lui ca sa-ti puna restul, suav, cu celalta, nu este chiar ceva care s-ar intampla la Auchan Titan. Bine, fie vorba-ntre noi, nici n-am vazut tipi atat de buni lucrand la supermarketurile noastre. Hihi.
Ah si daca tot sunt in aceasta marisoara Britanie, sa va spun si despre vreme, nu ca n-ati sti. Pentru ca stiu ca sunteti creativi, va rog sa va imaginati un castan, batran, solid, cu radacinile puternice, intinse nostalgic pe pamant. Nu IN pamant! Cam asa adie vantul pe la mine pe-aici, asa ca, pe langa ca m-am apucat de exercitii fizice seara, sper sa ma mai ingras putin, ca sa nu ma traga curentul.
O, am uitat sa va spun! Daca acum doi ani ma delectam cu valurile Marii Nordului din iubita Polonie, luni m-am holbat la ratele imense de pe o plaja din Dunbar, cel mai insorit loc din Scotia. Dunbar a fost mult timp portul principal pentru Edinburgh, caci era mult mai usor pentru nave sa acosteze aici (daca va uitati putin pe harta intelegeti). Pe langa asta, Dunbar este o localitate foarte veche, de mai mult de un mileniu si jumatate si am avut sansa sa vad si ruinele castelului-fortareata asezat chiar pe mal. Tot acolo, in micul port, ne-am intalnit si cu o foca grasa si frumoasa, care dadea din nari si cerea peste. Intr-un final a si primit, taiat si curatat, de la unul dintre pescarii locului. Hm.
Daca ati reusit sa ajungeti pana aici, dragii mei prieteni, care imi scrieti pe facebook si eu fac pe importanta, va multumesc, va pupi tare si va rog sa-mi scrieti si voi, ca eu tre' sa fac dus, sa-mi tai unghiile si sa citesc, si toate astea intr-o ora jumate, ca dupa mi se face somn:)) Ciudat e ca pana acum va scriam mesaje si nu-mi raspundeati (ma rog, cu cateva exceptii:D), iar acum nu mai scap de voi! >:D< si-mi place, ca mi-e dor si-mi stati prin gand. Somn usor!:* P.S. cado video --- pentru ca e viral, ma obsedeaza de o saptamana si va place de muriti!
Sa va spun ultimele noutati, uratilor, e incredibil de greu! Apar zilnic, se deruleaza rapid si ma consuma atat de mult ca nu le pot pune pe hartie. Momentan ma amagesc cu ideea scrierii unei carti, cu lista de titluri si umbra primului paragraf. Inca nu pot. Tineretea...Ma face sa incep cu ziua de azi. Pentru ca a fost o zi mare! Am facut prima mea donatie in Edinburgh: mi-am cumparat o rochie! :)) Pentru a clarifica, dati-mi voie sa va spun cate ceva despre zona in care stau. Pe langa faptul ca e centrala si fancy, strada paralela cu straduta pe care locuiesc e pliiiina de magazine, chioscuri si supermarketuri. Chestia cea mai faina de pe strada asta este ca mai mult de jumatate din magazine sunt asa-numitele Charity Shops, unde lumea aduce lucruri pe care nu le mai foloseste (asa cum am facut eu astazi cu niste obiecte ale familiei) si pur si simplu le doneaza. Ele sunt puse in rafturi ori pe umerase si cand spun ele ma refer la super-carti si haine care arata foaaaaaarte bine (si nu numai)! Oamenilor care credem ca avem seconduri misto in Bucale, Cluj ori pe la Valcea, stiti ce e aici?!?!?! Nu am vazut, deocamdata, o chestie, cat de mare, sa coste mai mult de 10 lire! Si cand te mai gandesti ca banii aia se dau si cu un scop nobil, parca nu-ti mai vine sa te opresti din cumparat!:)) Lasand gluma la o parte, asta e un concept pe care nu stiu cat de multi il cunoasteti si ma tenteaza foarte mult ideea punerii lui in practica in Romania, ca un fel de proprie afacere..caritabila. Cum suna!
Apropo de sunete, stiti ce greu e pentru un copil sa invete sa citeasca in engleza?!?! Si mai stiti ce ciudat e cand auzi cum i se citeste aproape e?!! Nu stiu altii cum sunt, dar eu ma bucur de meditatii la engleza pe gratis, de la un copil de 6 ani. Hehe, la fix!
In alta ordine de idei, sa va descriu doua treburi amuzante din acest tinut. Imaginati-va gara, cu magazinele aferente, reclame, lume multa; imaginati-va apoi metroul din Bucuresti, cu barierele rotitotare in care-ti bagi cartela. E clar tabloul, da? Ei bine, intre acele trecatori automatizate exista si un spatiu prin care poti trece fara sa introduci biletul de tren, pentru ca locul este supravegheat indeaproape, cu MARE atentie, dedicatie, pasiune si buna-vointa, de 4 (patru) angajati (!!!). Poate nu ma intelegeti. 4 (patru) oameni stau acolo, in picioare, ce-i drept, pazesc o zona de un metru patrat, iti spun "pouftiiti", in caz ca esti european (a se citi iuropian) si nu stii sa-ti bagi cartela pe englezeste si iti raspund la intrebari legate de...trenuri, bineinteles. Intre timp, ei, cei 4, stau si privesc, stau si vorbesc. And they have a job! Treaba draguta e ca am vazut chestia asta in doua sau trei gari. Nu vreau sa o numesc regula, caci nu ma pricep, dar am vazut, de mai multe ori in astea doua saptamani, 4 oameni pazind o gaura! Ura!
Spuneam ca sunt doua treburi amuzante. Si acum mi-am dat seama ca e vorba tot de transport. Ma refer la statiile de autobuz. Aici, statiile de autobuz stau, asa cum ni s-ar parea noua, cu fundul la sosea. De ce? D'ohh, de-aia, ca daca ploua ca dracu si tu stai cascand gura la farurile lu' 69, s-ar putea sa faci un detartraj noroios de Drumul Taberei. Ziceti voi, nu-i mai misto sa fii protejat si de asta, si de curentul pe care-l fac masinile cand trec in viteza pe sub cearcanele tale? Din nou, nu stiu daca peste tot e la fel, dar la mine-aici-in-Edinburgh, asa am vazut. Si mi se pare cel putin gandita treaba. Ori...oare asta e motivul??
Ah, mi-am mai amintit ceva! Moaaama, ce rusine mi se face! Oamenii astia, pe langa ca stiu marketing, isi fac treaba si o duc si indeajuns de bine ca sa fie motivati sa o faca, te tin de vorba, iti zambesc de te streseaza si iti cer scuze cu orice motiv. Poate stiati cate ceva, dar sa vezi/simti cum tipul ala de la casa de marcat din Sainsbury's te intreaba cum o duci in timp ce iti tine pumnul cu mana lui ca sa-ti puna restul, suav, cu celalta, nu este chiar ceva care s-ar intampla la Auchan Titan. Bine, fie vorba-ntre noi, nici n-am vazut tipi atat de buni lucrand la supermarketurile noastre. Hihi.
Ah si daca tot sunt in aceasta marisoara Britanie, sa va spun si despre vreme, nu ca n-ati sti. Pentru ca stiu ca sunteti creativi, va rog sa va imaginati un castan, batran, solid, cu radacinile puternice, intinse nostalgic pe pamant. Nu IN pamant! Cam asa adie vantul pe la mine pe-aici, asa ca, pe langa ca m-am apucat de exercitii fizice seara, sper sa ma mai ingras putin, ca sa nu ma traga curentul.
O, am uitat sa va spun! Daca acum doi ani ma delectam cu valurile Marii Nordului din iubita Polonie, luni m-am holbat la ratele imense de pe o plaja din Dunbar, cel mai insorit loc din Scotia. Dunbar a fost mult timp portul principal pentru Edinburgh, caci era mult mai usor pentru nave sa acosteze aici (daca va uitati putin pe harta intelegeti). Pe langa asta, Dunbar este o localitate foarte veche, de mai mult de un mileniu si jumatate si am avut sansa sa vad si ruinele castelului-fortareata asezat chiar pe mal. Tot acolo, in micul port, ne-am intalnit si cu o foca grasa si frumoasa, care dadea din nari si cerea peste. Intr-un final a si primit, taiat si curatat, de la unul dintre pescarii locului. Hm.
Daca ati reusit sa ajungeti pana aici, dragii mei prieteni, care imi scrieti pe facebook si eu fac pe importanta, va multumesc, va pupi tare si va rog sa-mi scrieti si voi, ca eu tre' sa fac dus, sa-mi tai unghiile si sa citesc, si toate astea intr-o ora jumate, ca dupa mi se face somn:)) Ciudat e ca pana acum va scriam mesaje si nu-mi raspundeati (ma rog, cu cateva exceptii:D), iar acum nu mai scap de voi! >:D< si-mi place, ca mi-e dor si-mi stati prin gand. Somn usor!:* P.S. cado video --- pentru ca e viral, ma obsedeaza de o saptamana si va place de muriti!
Monday, January 2, 2012
Ziua 2
Ieri am scris primul post. L-am scris si poate se si observa la ce ora. Ei bine, dupa 3 luni si jumatate de mucegaiala, ma trezesc la ora 9 dimineata (si inca e tarziu), iar la ora asta imi pica deja ochii in gura.
Dimineata iau micul dejun si incep sa ma joc cu copilasul asta zgubilitic, plin de energie. Si ieri si azi am facut niste plimbari si am luat masa in oras, am fost pe Princess Street si pe George Street, am vazut The Scott Monument, m-am dat in niste cescute rotitoare, ceva reproducere a cestilor de ceai ale Palarierului Nebun, am mers cu pletele in vantul rece ca sa imi ingrijesc raceala aparuta inca de ieri, am alergat prin ploaie in cautarea unui adaptor de priza si am fost in casa in care urmeaza sa ne mutam. Casa...casoaia...inaaaalta, veche, frumoasa, cu n'spe camere imense, luminate de ferestre cat peretele, incat momentan, am impresia ca toate astea nu exista. Oamenii astia par prea..cum sa zic..perfecti. Treaba faina e ca nu e nimic sclipitor in jurul meu. E bun-gust si bun-simt. E o educatie pe care o au si o ofera asa cum ar trebui sa avem cu totii. E o viata la care toti avem dreptul, o viata pe care putem sa o meritam. E armonie aici si, ceea ce imi place cel mai mult, se comunica. Oamenii astia stiu ce fac, isi permit nu numai moral, dar si financiar, sa fie etici, sa fie corecti si integri si sunt nerabdatoare sa ii cunosc si sa ma cunoasca mai bine. Am atatea de invatat!
Sa va zic cum am inceput anul? Nu mai mananc seara tarziu (adica noaptea), pentru ca luam cina la 17.30, asa ca iau o gustare pe la 19.00; inainte de dus, fac exercitii fizice cel putin 10 minute; de saptamana viitoare ma voi trezi numai la 07.00 dimineata. Ce spuneti de asta?
Ma gandesc eu asa, ca va fi o adevarata cura de detoxifiere. De fumat nu mai fumez de cateva luni (acum ma bucur, pentru ca oricum as fi fost nevoita sa ma opresc si mi-ar fi fost si tare mila de bani). De baut, cine stie cand o sa mai am vreun chef monstru. Iar ce mananc...se stie:)) bio-eco-organic, ha! Cred ca nu sunt de prin partea locului, voi ce credeti? Eu va tin la curent si cand m-oi intoarce, sa-mi ziceti voi daca am luat-o razna.
Pana atunci, pupi-partz si somn usor, ma duc sa citesc. Da, stiu.
Dimineata iau micul dejun si incep sa ma joc cu copilasul asta zgubilitic, plin de energie. Si ieri si azi am facut niste plimbari si am luat masa in oras, am fost pe Princess Street si pe George Street, am vazut The Scott Monument, m-am dat in niste cescute rotitoare, ceva reproducere a cestilor de ceai ale Palarierului Nebun, am mers cu pletele in vantul rece ca sa imi ingrijesc raceala aparuta inca de ieri, am alergat prin ploaie in cautarea unui adaptor de priza si am fost in casa in care urmeaza sa ne mutam. Casa...casoaia...inaaaalta, veche, frumoasa, cu n'spe camere imense, luminate de ferestre cat peretele, incat momentan, am impresia ca toate astea nu exista. Oamenii astia par prea..cum sa zic..perfecti. Treaba faina e ca nu e nimic sclipitor in jurul meu. E bun-gust si bun-simt. E o educatie pe care o au si o ofera asa cum ar trebui sa avem cu totii. E o viata la care toti avem dreptul, o viata pe care putem sa o meritam. E armonie aici si, ceea ce imi place cel mai mult, se comunica. Oamenii astia stiu ce fac, isi permit nu numai moral, dar si financiar, sa fie etici, sa fie corecti si integri si sunt nerabdatoare sa ii cunosc si sa ma cunoasca mai bine. Am atatea de invatat!
Sa va zic cum am inceput anul? Nu mai mananc seara tarziu (adica noaptea), pentru ca luam cina la 17.30, asa ca iau o gustare pe la 19.00; inainte de dus, fac exercitii fizice cel putin 10 minute; de saptamana viitoare ma voi trezi numai la 07.00 dimineata. Ce spuneti de asta?
Ma gandesc eu asa, ca va fi o adevarata cura de detoxifiere. De fumat nu mai fumez de cateva luni (acum ma bucur, pentru ca oricum as fi fost nevoita sa ma opresc si mi-ar fi fost si tare mila de bani). De baut, cine stie cand o sa mai am vreun chef monstru. Iar ce mananc...se stie:)) bio-eco-organic, ha! Cred ca nu sunt de prin partea locului, voi ce credeti? Eu va tin la curent si cand m-oi intoarce, sa-mi ziceti voi daca am luat-o razna.
Pana atunci, pupi-partz si somn usor, ma duc sa citesc. Da, stiu.
Edinburgeala
Acum 5 zile ma pregateam de revelion, gandindu-ma cat o sa beau, unde o sa beau, cu cine o sa beau. Habar n-aveam ca pe 31 decembrie aveam sa ajung la Timisoara, sa ma urc in avion, sa aterizez in Londra pentru prima data si sa pierd un avion, sa sar intr-un tren si sa fac jumatate de insula in 6 ore, ca sa ajung intr-o casa veche de vreo 240 de ani, in centrul capitalei Scotiei, in mijlocul unei familii de toata frumusetea.
Pe scurt, am devenit Au Pair pe neasteptate, in Edinburgh. Am zburat rapid de langa ai mei dragi bunici cu ochii in lacrimi, de langa mama cea ingrijorata si din Valcea in care incepusem sa prind radacini. N-am decat sa bifez inca un plan dus la capat cu succes. La 12 noaptea artificiile bubuiau, eu dormeam dusa, dupa un ceai cald si un dus lung, relaxant.
Stau intr-un apartament imens, cu tavanul la vreo 3 metri deasupra capului, cu privelisti deosebite de la toate ferestrele, intr-o camera mica si cocheta, cu draperii lungi si grele, de culoarea mustarului. Am o masa mica, alba, pe care ma astepta un buchet de garoafe galbene, zambind, langa o oglinda, tot alba. Am un pat confortabil la fel de alb si un dulap imens in fata lui, iar pe perete patru rafturi asezate in zig-zag. Pe unul dintre ele stau nerabdatoare cam 30 de carti: The Diary of Anne Frank, Elephants on Acid si The Catcher in the Rye sunt doar 3 dintre ele.
Poate sunteti curiosi, dragii mei, sa stiti cu cine locuiesc. Imaginati-va 3 oameni frumosi, care locuiesc intr-o super-casa, se muta in doua luni (asta incluzandu-ma) intr-o mega-super-casa, mananca numai bio, sprijina productia locala si isi tin copilul departe de rahaturile de la televizor si il incurajeaza sa iubeasca natura si sa fie creativ. In plus, au doi cockeri prietenosi si foarte usor de plimbat si sunt bucurosi sa tina in casa o vegana.
Charlie are 6 ani, e in clasa intai si este cel mai mare fan Star Wars. Are costumul lui Darth Vader, stie absolut totul despre toti si daca ar avea voie, s-ar juca non-stop cu sabia laser pe care o vantura energic prin fata ochelarilor mei speriati. Pe langa asta, se pare ca nu-i e frica de nimic si ca are o energie debordanta care risca sa ma depaseasca in zilele lui de vacanta:)).
Am net, am baia mea, am weekendurile libere, am o noua aventura care a inceput intr-o zi de duminica, pe 1 ianuarie 2012, cu soarele stralucind in timpul primei plimbari in orasul asta magnific, dar, cel mai important, il am pe tzutzi al meu la cativa kilometri departare, cu care sa impartasesc toate lucrurile astea.
Ai mei sunt departe, din nou, asa cum m-am obisnuit, iar plecarile devin tot mai dificile. E un aer de sfarsit care inveleste tot acest nou inceput, pe care incerc sa il dezbrac de gandurile triste. Este o viata care incepe din nou, iar sfarsiturile sunt intotdeauna cele care o construiesc. Lumea e si mica si mare, asa cum e si inima mea. Asa ca sunt convinsa ca ma voi descurca si cu inima si cu toti cei care locuiesc acolo si nu se vor muta niciodata, caci eu ii plimb tot timpul cu mine. Sper doar sa fie un an bun pentru noi toti, ca sa ne creasca inimile si zambetele.
Salutari din Scotia!:D
Pe scurt, am devenit Au Pair pe neasteptate, in Edinburgh. Am zburat rapid de langa ai mei dragi bunici cu ochii in lacrimi, de langa mama cea ingrijorata si din Valcea in care incepusem sa prind radacini. N-am decat sa bifez inca un plan dus la capat cu succes. La 12 noaptea artificiile bubuiau, eu dormeam dusa, dupa un ceai cald si un dus lung, relaxant.
Stau intr-un apartament imens, cu tavanul la vreo 3 metri deasupra capului, cu privelisti deosebite de la toate ferestrele, intr-o camera mica si cocheta, cu draperii lungi si grele, de culoarea mustarului. Am o masa mica, alba, pe care ma astepta un buchet de garoafe galbene, zambind, langa o oglinda, tot alba. Am un pat confortabil la fel de alb si un dulap imens in fata lui, iar pe perete patru rafturi asezate in zig-zag. Pe unul dintre ele stau nerabdatoare cam 30 de carti: The Diary of Anne Frank, Elephants on Acid si The Catcher in the Rye sunt doar 3 dintre ele.
Poate sunteti curiosi, dragii mei, sa stiti cu cine locuiesc. Imaginati-va 3 oameni frumosi, care locuiesc intr-o super-casa, se muta in doua luni (asta incluzandu-ma) intr-o mega-super-casa, mananca numai bio, sprijina productia locala si isi tin copilul departe de rahaturile de la televizor si il incurajeaza sa iubeasca natura si sa fie creativ. In plus, au doi cockeri prietenosi si foarte usor de plimbat si sunt bucurosi sa tina in casa o vegana.
Charlie are 6 ani, e in clasa intai si este cel mai mare fan Star Wars. Are costumul lui Darth Vader, stie absolut totul despre toti si daca ar avea voie, s-ar juca non-stop cu sabia laser pe care o vantura energic prin fata ochelarilor mei speriati. Pe langa asta, se pare ca nu-i e frica de nimic si ca are o energie debordanta care risca sa ma depaseasca in zilele lui de vacanta:)).
Am net, am baia mea, am weekendurile libere, am o noua aventura care a inceput intr-o zi de duminica, pe 1 ianuarie 2012, cu soarele stralucind in timpul primei plimbari in orasul asta magnific, dar, cel mai important, il am pe tzutzi al meu la cativa kilometri departare, cu care sa impartasesc toate lucrurile astea.
Ai mei sunt departe, din nou, asa cum m-am obisnuit, iar plecarile devin tot mai dificile. E un aer de sfarsit care inveleste tot acest nou inceput, pe care incerc sa il dezbrac de gandurile triste. Este o viata care incepe din nou, iar sfarsiturile sunt intotdeauna cele care o construiesc. Lumea e si mica si mare, asa cum e si inima mea. Asa ca sunt convinsa ca ma voi descurca si cu inima si cu toti cei care locuiesc acolo si nu se vor muta niciodata, caci eu ii plimb tot timpul cu mine. Sper doar sa fie un an bun pentru noi toti, ca sa ne creasca inimile si zambetele.
Salutari din Scotia!:D
Sunday, December 11, 2011
Cand imi ploua de pe un site
Imi petrec zilele sarind din pat pe Facebook, din Facebook pe IMDB, de-acolo dau o tura prin torente, mai citesc o coperta de carte, vizitez bucataria, revin calare pe BSplayer, mai construiesc un cont pe un site nou de au pairs si, in final, imi imbratisez perna cu pasiune.
In drumul meu, azi am gasit-o pe Sophiestricata, care m-a incantat cu felul ei de a scrie, asa ca mi-am amintit cu placere si dorinta nestavilita de blogul meu, lasat in paragina. Cu toate astea, lucurile nu stau chiar asa. De vreo trei saptamani, si nu exagerez, pregatesc un articol in care sa vomit toate putreziciunile citite prin unele parti, toate fripturile de curcan pe care le-am auzit la televizor si toti bulgarii de noroi vazuti pe strazile din Bucuresti n timpul asta. Problema este ca ori sunt prea nervoasa ca sa il scriu intr-un mod cat se poate de obiectiv, ori sunt beata si ma doare-n pene, ori mi-e lene, ori sau ori. Sa zicem ca e duminica, si de maine incerc sa-i trag o schema. Pentru ca nu mai are rost sa ma abtin, deja imi este atat de greu incat imi vine sa incep acum. Dar, din nou, n-as fi deloc subiectiva, pentru ca ma doare capul, de la atat internet.
Mi-ar face mare placere sa se adune lumea aici pe blog, la postarea urmatorului articol. Am multe lucruri de spus si vin in urma unor intrebari si remarci pe care sper ca si altii sa si le puna.
Pana una alta, site de la Sophiestricata de mai sus, pentru momentele cand nu va ploua nici in geam, nici in gura: http://www.rainymood.com/
pupi
In drumul meu, azi am gasit-o pe Sophiestricata, care m-a incantat cu felul ei de a scrie, asa ca mi-am amintit cu placere si dorinta nestavilita de blogul meu, lasat in paragina. Cu toate astea, lucurile nu stau chiar asa. De vreo trei saptamani, si nu exagerez, pregatesc un articol in care sa vomit toate putreziciunile citite prin unele parti, toate fripturile de curcan pe care le-am auzit la televizor si toti bulgarii de noroi vazuti pe strazile din Bucuresti n timpul asta. Problema este ca ori sunt prea nervoasa ca sa il scriu intr-un mod cat se poate de obiectiv, ori sunt beata si ma doare-n pene, ori mi-e lene, ori sau ori. Sa zicem ca e duminica, si de maine incerc sa-i trag o schema. Pentru ca nu mai are rost sa ma abtin, deja imi este atat de greu incat imi vine sa incep acum. Dar, din nou, n-as fi deloc subiectiva, pentru ca ma doare capul, de la atat internet.
Mi-ar face mare placere sa se adune lumea aici pe blog, la postarea urmatorului articol. Am multe lucruri de spus si vin in urma unor intrebari si remarci pe care sper ca si altii sa si le puna.
Pana una alta, site de la Sophiestricata de mai sus, pentru momentele cand nu va ploua nici in geam, nici in gura: http://www.rainymood.com/
pupi
Saturday, November 26, 2011
Intro
Nu stiu cat de citit e amaratul asta de blog. Dar daca site-urile voastre sunt si mai nasoale, nu-mi laudati voi articolele carora nu le-ati citit nici titlul, ca sa va promovati masajele erotice ori talentele chinuitoare intr-ale fotografiei!
Va spun, cu toata parerea de rau, ca SUNTETI DE TOT CACATUL! Dar fiti linistiti, completati decorul cu succes.
P.S. Cu toate astea, decid sa va fac publicitate. Uitati, dragilor, ce talente nebanuite:
http://www.fotografnunti.org
http://www.masajerotic.org/masajerotic.html
Pupi
Va spun, cu toata parerea de rau, ca SUNTETI DE TOT CACATUL! Dar fiti linistiti, completati decorul cu succes.
P.S. Cu toate astea, decid sa va fac publicitate. Uitati, dragilor, ce talente nebanuite:
http://www.fotografnunti.org
http://www.masajerotic.org/masajerotic.html
Pupi
Wednesday, November 16, 2011
Nu
Am vrut sa scriu ceva dar nu stiu ce, asa ca nu mai scriu. Si tot am scris ceva. Ce stare cretina! Stiu ca sunteti acolo, stiu ca si voua va vine asa, cateodata. Vine ea, primavara, si trece. Ahhhh, baga-mi-as!!!
Tuesday, November 8, 2011
Amalgam
Pe cat de frumoasa a fost vara care a trecut, pe atat de tumultos mi-a fost drumul prin toamna, odata cu terminarea vacantei. Sa-ti cauti un job nu e usor, chiar daca nu-ti doresti sa lucrezi nici ca piarist, nici ca editor la Cosmopolitan. Toti o duc rau, si sa nu aiba cineva impresia ca doar in Romania. Cu toate acestea, cine o duce bine, o va duce in continuare pentru ca...numai ei stiu exact de ce.
El a plecat in Scotia, dupa o luna si jumatate traumatizanta. Sa locuiesti impreuna cu prietenul in timp ce amandoi va cautati de lucru este un test mai greu decat lucrarea de licenta. Noi l-am trecut cu brio, dar am avut foarte multe de invatat. Dupa doua saptamani singura pe campii poloneze, am ajuns acasa cu o studenta (poloneza si ea) care se intorcea in Cluj datorita unei experiente fermecatoare in Erasmus. Stiti voi....:)
Tinand cont ca de ceva ani, acasa, pentru mine, nu inseamna numai Valcea, dar si Bucuresti, dupa 4 zile am zburat la capitala sa ma minunez, sa beau cu prietenii, sa dau cu coatele prin metrouri. Mi-a fost mai dor de casa ca niciodata, asa ca optimismul si ranjetul se aflau la nivel inalt, pana ce una-doua dezamagiri cu prietenii, o mahmureala crunta si o toamna nemiloasa mi-au taiat din avant. Mie imi place acasa, inca nu mi-am dat seama de ce, dar imi place. Insa chiar si asa, mergand pe strada, nu am simtit decat ca am devenit paranoica si trista, plina de mila ori complet enervata. Cainii, multi si tot mai agresivi (si mai infometati), sunt peste tot, latrand la trecatori. Pentru aceasta, evident, multumesc lumii politice care se ocupa atat de bine de siguranta cetatenilor. Si nu, sa nu aiba nimeni impresia ca eu le doresc moartea cateilor. Eu SUSTIN STERILIZAREA, asa cum am facut-o si anul trecut pe vremea asta, la proteste. Bineinteles, a trecut un an si s-au schimbat multe. In rau.
Mergand mai departe pe strada, nu fac decat sa ma feresc de celelalte animale. Ei nu privesc pe unde merg, nu conteaza ca traverseaza strada cu inca 30 ca ei si ca folosesc transportul, sub a lui ciudata denumire, IN COMUN. Este greu de definit starea care predomina pe strazile noastre, unde toata lumea priveste in pamant. Pentru ca ei privind in pamant, iar eu la nori, nu facem decat sa ne ciocnim. Ma intreb cand o sa ne si spargem.
M-am gandit, revenind in Valcea, ca este vorba doar de o semi-depresie de toamna, atat de naturala. Dar lasand la o parte interpretarea a ce vad in jurul meu, incerc sa ma rezum la ce vad. Ceea ce am descris mai devreme se poate interpreta deci, ca fericire, entuziasm, curiozitate?! Banuiesc ca nu. Prin urmare, sunt indreptatita sa vad nervi, angoasa, tristete, anxietate si chiar sa nu ma simt bine. Am voie, nu?
Astazi, daca cineva mi-ar fi reprosat ca ma plang de lipsa de activitate din Valcea mi-ar fi spus: ,,Ei bine, acum ai ce sa faci". Am impresia ca, de fapt, mi-am spus asta chiar eu. De ce? Am fost la spital, internandu-mi bunicul. Numai eu, ca am ramas putin singuri acasa. Dar nu asta e problema cea mai grava, alta e. De cand n-ati mai fost intr-un spital? Aveti idee ce se intampla acolo? Va spun eu: intri viu, pleci mort. Sa nu punem la socoteala faptul ca am asteptat destul, printre doctori si pacienti, nervosi si stresati, dar as putea sa ma leg de faptul ca au tinut un pacient extrem de bolnav pe coridor, sub nasul nostru (si nu exagerez, bunicul meu ametit de la tensiune, prima data in spital, avea efectiv sub nas un om care era pe moarte), certandu-se deoarece...nu aveau unde sa-l puna!!! As putea sa ma leg de faptul ca nu exista medicamente si a trebuit sa ma duc la farmacie sa cumpar o seringa! As putea sa ma leg de faptul ca o asistenta a iesit dintr-un salon cu o plosca plina, din care a varsat urina in graba, bineinteles, fara sa se intoarca sa stearga pe jos. As putea sa ma leg de tonul oricui, cu exceptia asistentului care s-a ocupat de noi, caci asemenea agresivitate manifestata fata de cei care vin acolo sa se trateze, n-am vazut decat in filme, la inchisori.
Eu sunt speriata. Si lasa, recunosc. Bunicii mei sunt batrani si nu vor suferi prin spitale. AM motivele mele sa cred acest lucru. Dar zilele astea m-au framantat mai multe ganduri: sa fac cursuri de asistenta medicala, sa ma apuc de jefuit banci, sa-mi bag picioarele si sa fug undeva, oriunde, sa mor de foame pana reusesc sa ma descurc cumva, undeva, departe de CACATUL ASTA. Mie imi place aici, dar...drogatilor le place si lor heroina.
Problema e alta: fata de multi altii, eu o duc extraordinar de bine. Cu toate astea, ma simt neputincioasa, ajutorul meu e atat, atat de neinsemnat. Mi-ar placea mult sa fim mai draguti unii cu altii. Asa, ca oamenii aia care iau autostopisti.
Si-o piesa: http://www.youtube.com/watch?v=OVKLmpALMFc
El a plecat in Scotia, dupa o luna si jumatate traumatizanta. Sa locuiesti impreuna cu prietenul in timp ce amandoi va cautati de lucru este un test mai greu decat lucrarea de licenta. Noi l-am trecut cu brio, dar am avut foarte multe de invatat. Dupa doua saptamani singura pe campii poloneze, am ajuns acasa cu o studenta (poloneza si ea) care se intorcea in Cluj datorita unei experiente fermecatoare in Erasmus. Stiti voi....:)
Tinand cont ca de ceva ani, acasa, pentru mine, nu inseamna numai Valcea, dar si Bucuresti, dupa 4 zile am zburat la capitala sa ma minunez, sa beau cu prietenii, sa dau cu coatele prin metrouri. Mi-a fost mai dor de casa ca niciodata, asa ca optimismul si ranjetul se aflau la nivel inalt, pana ce una-doua dezamagiri cu prietenii, o mahmureala crunta si o toamna nemiloasa mi-au taiat din avant. Mie imi place acasa, inca nu mi-am dat seama de ce, dar imi place. Insa chiar si asa, mergand pe strada, nu am simtit decat ca am devenit paranoica si trista, plina de mila ori complet enervata. Cainii, multi si tot mai agresivi (si mai infometati), sunt peste tot, latrand la trecatori. Pentru aceasta, evident, multumesc lumii politice care se ocupa atat de bine de siguranta cetatenilor. Si nu, sa nu aiba nimeni impresia ca eu le doresc moartea cateilor. Eu SUSTIN STERILIZAREA, asa cum am facut-o si anul trecut pe vremea asta, la proteste. Bineinteles, a trecut un an si s-au schimbat multe. In rau.
Mergand mai departe pe strada, nu fac decat sa ma feresc de celelalte animale. Ei nu privesc pe unde merg, nu conteaza ca traverseaza strada cu inca 30 ca ei si ca folosesc transportul, sub a lui ciudata denumire, IN COMUN. Este greu de definit starea care predomina pe strazile noastre, unde toata lumea priveste in pamant. Pentru ca ei privind in pamant, iar eu la nori, nu facem decat sa ne ciocnim. Ma intreb cand o sa ne si spargem.
M-am gandit, revenind in Valcea, ca este vorba doar de o semi-depresie de toamna, atat de naturala. Dar lasand la o parte interpretarea a ce vad in jurul meu, incerc sa ma rezum la ce vad. Ceea ce am descris mai devreme se poate interpreta deci, ca fericire, entuziasm, curiozitate?! Banuiesc ca nu. Prin urmare, sunt indreptatita sa vad nervi, angoasa, tristete, anxietate si chiar sa nu ma simt bine. Am voie, nu?
Astazi, daca cineva mi-ar fi reprosat ca ma plang de lipsa de activitate din Valcea mi-ar fi spus: ,,Ei bine, acum ai ce sa faci". Am impresia ca, de fapt, mi-am spus asta chiar eu. De ce? Am fost la spital, internandu-mi bunicul. Numai eu, ca am ramas putin singuri acasa. Dar nu asta e problema cea mai grava, alta e. De cand n-ati mai fost intr-un spital? Aveti idee ce se intampla acolo? Va spun eu: intri viu, pleci mort. Sa nu punem la socoteala faptul ca am asteptat destul, printre doctori si pacienti, nervosi si stresati, dar as putea sa ma leg de faptul ca au tinut un pacient extrem de bolnav pe coridor, sub nasul nostru (si nu exagerez, bunicul meu ametit de la tensiune, prima data in spital, avea efectiv sub nas un om care era pe moarte), certandu-se deoarece...nu aveau unde sa-l puna!!! As putea sa ma leg de faptul ca nu exista medicamente si a trebuit sa ma duc la farmacie sa cumpar o seringa! As putea sa ma leg de faptul ca o asistenta a iesit dintr-un salon cu o plosca plina, din care a varsat urina in graba, bineinteles, fara sa se intoarca sa stearga pe jos. As putea sa ma leg de tonul oricui, cu exceptia asistentului care s-a ocupat de noi, caci asemenea agresivitate manifestata fata de cei care vin acolo sa se trateze, n-am vazut decat in filme, la inchisori.
Eu sunt speriata. Si lasa, recunosc. Bunicii mei sunt batrani si nu vor suferi prin spitale. AM motivele mele sa cred acest lucru. Dar zilele astea m-au framantat mai multe ganduri: sa fac cursuri de asistenta medicala, sa ma apuc de jefuit banci, sa-mi bag picioarele si sa fug undeva, oriunde, sa mor de foame pana reusesc sa ma descurc cumva, undeva, departe de CACATUL ASTA. Mie imi place aici, dar...drogatilor le place si lor heroina.
Problema e alta: fata de multi altii, eu o duc extraordinar de bine. Cu toate astea, ma simt neputincioasa, ajutorul meu e atat, atat de neinsemnat. Mi-ar placea mult sa fim mai draguti unii cu altii. Asa, ca oamenii aia care iau autostopisti.
Si-o piesa: http://www.youtube.com/watch?v=OVKLmpALMFc
Monday, August 1, 2011
In sfarsit...de la inceput
Nici mie nu-mi vine sa cred ca am deschis pagina asta si, in acelasi timp, regret un pic ca nu am mai facut-o de atat de mult timp. Acum ca am plecat de tot de acasa, consider ca este absolut necesar sa postez aici din cand in cand, ca sa mai tin lumea la curent. Sunt atat de aiurea pe aici si pe unde ma duc incat nu sunt in stare sa adun adrese de pe mess, sa fac sending list pe facebook ori alte cele, asa ca, un post complet aici si un link pe ici pe colo nu strica deloc si multumesc, cu aceasta ocazie, pentru nelipsita intelegere.
Ce am facut...?!
Am terminat facultatea (adica, pe bune, chiar am luat examenul ala nenorocit si am facut o lucrare de licenta incantatoare, prezentata jalnic), am aruncat si palaria aia rotundo-cubica in aer, am facut si poze, am zis ,,la revedere, Bucuresti", mi-am luat hula-hoop-ul si am plecat ranjind acasa, la Valcea. Am terminat, totodata si colaborarea cu ART Fusion din motive de inteles (timp si spatiu adica) si, pentru cei interesati de acest aspect, anunt ca grupul yahoo exista inca, il vizitez din cand in cand dar nu ma mai ocup de el pentru ca nu mai am si nu voi mai avea timpul necesar. Va aparea cineva, la un moment dat, acolo, in locul meu, insa voluntarii deja acceptati si cu care am lucrat sunt in continuare voluntarii mei.
Asa...Ajunsa acasa, am baut un vin, am vazut un Jazz si am inceput sa numar pana la 21. Iulie. Nu stiam ca aveam de numarat pana acolo, caci mi-am scos o masea si mi-a dat mari dureri...de cap timp de doua saptamani, asa ca a trebuit sa-mi aman plecarea in Polonia, da ati ghicit!!! Iuhuuuu! Da, intre timp am fost si la tara, si prin Timisoara, am mai dat o tura de Valcea cu mana la falca si pe 20 m-am urcat in Dacosul spre Cluj, unde aveam sa fac prima cura de aer international cu internii Aiesec Cluj, condusi cu talentul desavarsit al Ancai. Hihi! Ca tot am zis de multiculti, ma gandesc acum la fetele mele care si-au luat si ele bocceluta in spinare: Laura si Andra, care sper ca vor citi acest articol mirobolant si vor varsa o lacrima de dor si emotie. Because I do! :* Alte individe, precum Lore-cea-de-miere, stationeaza inca pe meleagurile noastre si mediteaza asupra sensului vietii, si rog frumos, daca il descopera careva, sa-mi dea un comment la acest post. gii tenx!
Si ziceam ca am ajuns in Polonia? Poate ca nu, dar chiar am ajuns! Scumpul meu prieten m-a asteptat la 6 dimineata, dupa vreo 20 de ore de disperare (si inca vreo 4 luni), in gara din Katowice, si am pornit agale catre masina. Si de atunci...A inceput sa ploua. Si a plouat pana la adanci depresii/betii/sesiuni de filme ori diverse. Mint! Au fost doua zile cu soare!!! Intr-una am tuns iarba in costum de baie, iar in alta am jucat remi in gradina. Remi cu carti de joc!!!:)) Astia asa joaca si n-au auzit in viata lor de table ori pietre. In rest, se etaleaza:))
Pentru incheiere, va anunt ca maine-i ziua cea mareeeeee! Seara ne urcam in trenul catre super-mega betia anului, pardon, extraordinarul festival de muzica, WOODSTOCK, in Kostrzyn nad Odra, Polonia, a saptesprezecea editie!!!! http://www.facebook.com/#!/PrzystanekWoodstock
In rest, sunt bine sanatoasa. Chiar si vegana;)
Pupiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
Ce am facut...?!
Am terminat facultatea (adica, pe bune, chiar am luat examenul ala nenorocit si am facut o lucrare de licenta incantatoare, prezentata jalnic), am aruncat si palaria aia rotundo-cubica in aer, am facut si poze, am zis ,,la revedere, Bucuresti", mi-am luat hula-hoop-ul si am plecat ranjind acasa, la Valcea. Am terminat, totodata si colaborarea cu ART Fusion din motive de inteles (timp si spatiu adica) si, pentru cei interesati de acest aspect, anunt ca grupul yahoo exista inca, il vizitez din cand in cand dar nu ma mai ocup de el pentru ca nu mai am si nu voi mai avea timpul necesar. Va aparea cineva, la un moment dat, acolo, in locul meu, insa voluntarii deja acceptati si cu care am lucrat sunt in continuare voluntarii mei.
Asa...Ajunsa acasa, am baut un vin, am vazut un Jazz si am inceput sa numar pana la 21. Iulie. Nu stiam ca aveam de numarat pana acolo, caci mi-am scos o masea si mi-a dat mari dureri...de cap timp de doua saptamani, asa ca a trebuit sa-mi aman plecarea in Polonia, da ati ghicit!!! Iuhuuuu! Da, intre timp am fost si la tara, si prin Timisoara, am mai dat o tura de Valcea cu mana la falca si pe 20 m-am urcat in Dacosul spre Cluj, unde aveam sa fac prima cura de aer international cu internii Aiesec Cluj, condusi cu talentul desavarsit al Ancai. Hihi! Ca tot am zis de multiculti, ma gandesc acum la fetele mele care si-au luat si ele bocceluta in spinare: Laura si Andra, care sper ca vor citi acest articol mirobolant si vor varsa o lacrima de dor si emotie. Because I do! :* Alte individe, precum Lore-cea-de-miere, stationeaza inca pe meleagurile noastre si mediteaza asupra sensului vietii, si rog frumos, daca il descopera careva, sa-mi dea un comment la acest post. gii tenx!
Si ziceam ca am ajuns in Polonia? Poate ca nu, dar chiar am ajuns! Scumpul meu prieten m-a asteptat la 6 dimineata, dupa vreo 20 de ore de disperare (si inca vreo 4 luni), in gara din Katowice, si am pornit agale catre masina. Si de atunci...A inceput sa ploua. Si a plouat pana la adanci depresii/betii/sesiuni de filme ori diverse. Mint! Au fost doua zile cu soare!!! Intr-una am tuns iarba in costum de baie, iar in alta am jucat remi in gradina. Remi cu carti de joc!!!:)) Astia asa joaca si n-au auzit in viata lor de table ori pietre. In rest, se etaleaza:))
Pentru incheiere, va anunt ca maine-i ziua cea mareeeeee! Seara ne urcam in trenul catre super-mega betia anului, pardon, extraordinarul festival de muzica, WOODSTOCK, in Kostrzyn nad Odra, Polonia, a saptesprezecea editie!!!! http://www.facebook.com/#!/PrzystanekWoodstock
In rest, sunt bine sanatoasa. Chiar si vegana;)
Pupiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
Subscribe to:
Posts (Atom)
