Intro

Nu stiu cat de citit e amaratul asta de blog. Dar daca site-urile voastre sunt si mai nasoale, nu-mi laudati voi articolele carora nu le-ati citit nici titlul, ca sa va promovati masajele erotice ori talentele chinuitoare intr-ale fotografiei!

Va spun, cu toata parerea de rau, ca SUNTETI DE TOT CACATUL! Dar fiti linistiti, completati decorul cu succes.



P.S. Cu toate astea, decid sa va fac publicitate. Uitati, dragilor, ce talente nebanuite:

http://www.fotografnunti.org
http://www.masajerotic.org/masajerotic.html


Pupi

Nu

Am vrut sa scriu ceva dar nu stiu ce, asa ca nu mai scriu. Si tot am scris ceva. Ce stare cretina! Stiu ca sunteti acolo, stiu ca si voua va vine asa, cateodata. Vine ea, primavara, si trece. Ahhhh, baga-mi-as!!!

Amalgam

Pe cat de frumoasa a fost vara care a trecut, pe atat de tumultos mi-a fost drumul prin toamna, odata cu terminarea vacantei. Sa-ti cauti un job nu e usor, chiar daca nu-ti doresti sa lucrezi nici ca piarist, nici ca editor la Cosmopolitan. Toti o duc rau, si sa nu aiba cineva impresia ca doar in Romania. Cu toate acestea, cine o duce bine, o va duce in continuare pentru ca...numai ei stiu exact de ce.

El a plecat in Scotia, dupa o luna si jumatate traumatizanta. Sa locuiesti impreuna cu prietenul in timp ce amandoi va cautati de lucru este un test mai greu decat lucrarea de licenta. Noi l-am trecut cu brio, dar am avut foarte multe de invatat. Dupa doua saptamani singura pe campii poloneze, am ajuns acasa cu o studenta (poloneza si ea) care se intorcea in Cluj datorita unei experiente fermecatoare in Erasmus. Stiti voi....:)

Tinand cont ca de ceva ani, acasa, pentru mine, nu inseamna numai Valcea, dar si Bucuresti, dupa 4 zile am zburat la capitala sa ma minunez, sa beau cu prietenii, sa dau cu coatele prin metrouri. Mi-a fost mai dor de casa ca niciodata, asa ca optimismul si ranjetul se aflau la nivel inalt, pana ce una-doua dezamagiri cu prietenii, o mahmureala crunta si o toamna nemiloasa mi-au taiat din avant. Mie imi place acasa, inca nu mi-am dat seama de ce, dar imi place. Insa chiar si asa, mergand pe strada, nu am simtit decat ca am devenit paranoica si trista, plina de mila ori complet enervata. Cainii, multi si tot mai agresivi (si mai infometati), sunt peste tot, latrand la trecatori. Pentru aceasta, evident, multumesc lumii politice care se ocupa atat de bine de siguranta cetatenilor. Si nu, sa nu aiba nimeni impresia ca eu le doresc moartea cateilor. Eu SUSTIN STERILIZAREA, asa cum am facut-o si anul trecut pe vremea asta, la proteste. Bineinteles, a trecut un an si s-au schimbat multe. In rau.

Mergand mai departe pe strada, nu fac decat sa ma feresc de celelalte animale. Ei nu privesc pe unde merg, nu conteaza ca traverseaza strada cu inca 30 ca ei si ca folosesc transportul, sub a lui ciudata denumire, IN COMUN. Este greu de definit starea care predomina pe strazile noastre, unde toata lumea priveste in pamant. Pentru ca ei privind in pamant, iar eu la nori, nu facem decat sa ne ciocnim. Ma intreb cand o sa ne si spargem.

M-am gandit, revenind in Valcea, ca este vorba doar de o semi-depresie de toamna, atat de naturala. Dar lasand la o parte interpretarea a ce vad in jurul meu, incerc sa ma rezum la ce vad. Ceea ce am descris mai devreme se poate interpreta deci, ca fericire, entuziasm, curiozitate?! Banuiesc ca nu. Prin urmare, sunt indreptatita sa vad nervi, angoasa, tristete, anxietate si chiar sa nu ma simt bine. Am voie, nu?

Astazi, daca cineva mi-ar fi reprosat ca ma plang de lipsa de activitate din Valcea mi-ar fi spus: ,,Ei bine, acum ai ce sa faci". Am impresia ca, de fapt, mi-am spus asta chiar eu. De ce? Am fost la spital, internandu-mi bunicul. Numai eu, ca am ramas putin singuri acasa. Dar nu asta e problema cea mai grava, alta e. De cand n-ati mai fost intr-un spital? Aveti idee ce se intampla acolo? Va spun eu: intri viu, pleci mort. Sa nu punem la socoteala faptul ca am asteptat destul, printre doctori si pacienti, nervosi si stresati, dar as putea sa ma leg de faptul ca au tinut un pacient extrem de bolnav pe coridor, sub nasul nostru (si nu exagerez, bunicul meu ametit de la tensiune, prima data in spital, avea efectiv sub nas un om care era pe moarte), certandu-se deoarece...nu aveau unde sa-l puna!!! As putea sa ma leg de faptul ca nu exista medicamente si a trebuit sa ma duc la farmacie sa cumpar o seringa! As putea sa ma leg de faptul ca o asistenta a iesit dintr-un salon cu o plosca plina, din care a varsat urina in graba, bineinteles, fara sa se intoarca sa stearga pe jos. As putea sa ma leg de tonul oricui, cu exceptia asistentului care s-a ocupat de noi, caci asemenea agresivitate manifestata fata de cei care vin acolo sa se trateze, n-am vazut decat in filme, la inchisori.

Eu sunt speriata. Si lasa, recunosc. Bunicii mei sunt batrani si nu vor suferi prin spitale. AM motivele mele sa cred acest lucru. Dar zilele astea m-au framantat mai multe ganduri: sa fac cursuri de asistenta medicala, sa ma apuc de jefuit banci, sa-mi bag picioarele si sa fug undeva, oriunde, sa mor de foame pana reusesc sa ma descurc cumva, undeva, departe de CACATUL ASTA. Mie imi place aici, dar...drogatilor le place si lor heroina.


Problema e alta: fata de multi altii, eu o duc extraordinar de bine. Cu toate astea, ma simt neputincioasa, ajutorul meu e atat, atat de neinsemnat. Mi-ar placea mult sa fim mai draguti unii cu altii. Asa, ca oamenii aia care iau autostopisti.

Si-o piesa: http://www.youtube.com/watch?v=OVKLmpALMFc