Tocmai am aruncat o privire pe ultimul post, scris acum vreo 6 luni. Intre timp, am avut o vacanta lunga si plina cat sa compenseze de 3 ori si jumatate lunile din Scotia, doar ca sa ma intorc in Marea Britanie, undeva mai jos, intr-o alta capitala, bineinteles, ca sa fie lovely.
Deocamdata bate vantul, eu fac cumparaturi si astept sa mi se-ntample ceva, nu ca la Romana dar merge. Intre timp mi-am dat peste cap planurile si ideile, un fel de revolutie personala si de viziune, dar nu neaparat pentru ca mi-am dorit-o. A fost mai mult un fel de adaptare la conditiile pe care mi le-am creat in timp, o asumare a anumitor responsabilitati si, bineinteles, curiozitatea si nevoia (de care se pare ca nu scap) de a incerca ceva nou, fara a respecta reteta traditionala. M-am pregatit cat am putut de bine si pe-aici mi-e drumul!
Prima luna in Londra nu a fost lipsita de evenimente, dar nici nu pot spune ca a fost coplesitoare. Pentru ca am mai stat 6 luni in zona, totul a fost deosebit de familiar, cu exceptia culorilor acestui oras; si ma refer la oameni. Un MINUNAT amalgam de culturi si de oameni, printre care e extraordinar sa te strecori si sa adulmeci, bineinteles, pana te obisnuiesti. Dar atunci cand ma voi obisnui, voi stii, probabil, ca trebuie sa pornesc in cautare de altceva.
Scriu insa, din nou, pentru ca acum doua zile mi s-a intamplat ceva, pentru prima data. In timp ce trimiteam cv-ul pentru diverse joburi, primesc un telefon de la un domn care ma chema la interviu pentru un post de receptioner la un restaurant de langa Piccadilly Circus. Adica fancy. Uimita si deloc increzatoare, m-am gatit cum am crezut de cuviinta si m-am infiintat a doua zi dimineata la interviu, care a durat cinci minute. Nu, nu am experienta intr-un restaurant, da, lucrez cu oameni, mi-ar placea mult, da, pot sa vin miercuri la 6 pentru o proba de 3 ore. Mi-am luat niste haine smarty, balerini si m-am prezentat ieri seara la restaurant, rimelata si incantata.
Nu stiu cati dintre voi stiti cat de complicat este sa lucrezi aici ca roman, daca nu esti student si n-ai card galben (pentru care oricum trebuie astepti) sau daca nu te integrezi in cerintele de high-skilled. E aproape imposibil. Trebuie ori sa te ajute cineva, ori sa platesti bani grei unei firme ca sa faca totul pentru tine ori sa astepti 2014 si ridicarea restrictiilor. Sau la negru. (bine, bine, mai sunt cateva optiuni dar tot nu e usor). De-asta faptul ca am ajuns pana la a da o proba mi se pare un eveniment. Am 0,1% sperante ca voi obtine jobul, pentru ca stiu ca a face documentele pentru un roman inseamna activitati in plus de care pot fi scutiti, mai ales cand au de ales dintre atatia candidati. Dar...
DAR! Si in sfarsit am ajuns la ceea ce vreau sa povestesc. Experienta a fost geniala!! N-am fost, in viata mea, inconjurata de atat de multi italieni care sa nu ma enerveze! Incredibil de tineri, amabili, comunicativi, energici, o super-echipa, de la bucatari la manageri! Ah, am uitat sa mentionez, restaurantul se numeste Piccolino, totul pe macaroneste acolo! Hihi! Acum o inteleg si pe mama...O inteleg si pe Laura..:)) Atmosfera, un du-te vino care s-a accentuat, bineinteles, dupa 19.30, placerea de a interactiona cu lume necunoscuta si mancare buna de jur imprejur...Ce altceva as putea sa-mi doresc? Eventual, ca intr-o zi, sa lucrez pe un post de genul. Deoarece pentru mine, experienta s-a terminat aici si nu voi trai in tensiune si speranta pana luni, ci ma voi pregati sa sarbatoresc acest sfarsit de noiembrie incurajator. Pentru ca ce am vrut eu sa spun de data asta este ca oamenii care iti taie avantul sunt doar demni de ignorat, iar planurile, ideile si pasiunile, doar gata sa fie transformate in realitate. Rabdare, motivatie, perseverenta; si sinceritate. E cel mai frumos lucru sa fii sincer.
Spor!
