Ma faci sa(-ti) scriu

O sa trec la subiect.

Hai, stii ca nu ma pricep sa te ocolesc pe aleile, ce-i drept, deseori inguste ale mintii mele si nici sa te ocolesc pe tine si atat. Vreau sa spun, nici n-am incercat vreodata. De nenumarate ori nici nu am stiu ce fac, dar pentru tine m-am straduit intotdeauna. Ziceam acolo cate ceva, iti mai dadeam de gandit (in fata unei sticle de vin sau nu) si, ma rog, tu tot cum te taia capul faceai. Asa fac si eu, nu, nu te judec, ar fi culmea. Apropo de vin, chiar ma gandeam...Eh nu, lasa. Vinul de la tine e acasa, l-om bea impreuna intr-o zi, cand ne intoarcem una la cealalta. Sau pentru a sarbatori intoarcerea. Sau poate nu-i o intoarcere, ca eu, de fapt, nu prea am plecat de la tine, eu am plecat de fel, ce-i acum nu e mai mult si nici mai putin decat una dintre calatoriile mele zbuciumate, draga mea, nu ma stii? Pana la urma, uita-te si tu la blogul asta ingropat in vizualizari antice si alte raritati. Eu nu glumesc, sunt intr-o constanta urmarire a iepurelui alb si, crede-ma, am fumat si cu omida cea dubioasa si am stat la ceai si cu palarierul. Nu regret nimic.


In ultimii ani abilitatea mea de a comunica s-a deteriorat. E ciudat, caci stau de vorba cu mine toata ziua, nu stiu cum de nu m-am plictisit. Dar conversatiile mele sunt ca aerul si ca praful si cu un fel de strat de sclipici, ca nisipul fin de la Canatello si ca parul tau cand erai mica. Adica de-abia le simt, sunt undeva in surdina, sunt usoare si curg lin, zi si noapte, in tren, la metrou, dimineata cand ma spal pe dinti, cand fac yoga. Dar iti spun, am inceput sa le aud nu demult. Si am inceput sa ma ascult, poate de-asta nu prea pot sa ascult pe nimeni in ultimul timp, sunt acaparata de mine insami. Uitasem intr-o perioada, tu stii si ai stiut si mi-ai spus ca ai stiut si apoi, cand am stiut si eu, te-ai bucurat dar eu inca aveam si am multe sa-ti povestesc, dar vezi tu, de-abia invat sa stau iar de vorba cu mine si sa ma ascult asa cum merit. Pana la a sta de vorba cu altii asa cum imi doresc, cerandu-le sa ma asculte, cerandu-le sa-mi spuna ca exist, cerandu-le sa-mi spuna ca da, asa simt si ei, asa cred si ei, sau nu, cerandu-le sa ma certe pentru ca sunt nesabuita, sunt nerespectuoasa, sunt inoportuna, sunt indecisa, sunt neclara (hah!), pana atunci, draga mea, mai trebuie sa mai urlu la o luna plina sau doua, mai trebuie sa ma mut de unde ma aflu acum si mai trebuie sa pictez ceva. Fara harta mi-e greu sa ma descurc, si cum nu am folosit niciodata una, aleg sa strabat padurile asa, desculta, cu ochii-nchisi ori sus, holbati la nori printre frunze (acu', de primavara, merge) si mi-oi da eu seama unde sa ma opresc. Pentru o pauza doar, ca sa respir adanc.


Nu am facut niciodata pe neinteleasa si, in acelasi timp, m-am straduit mereu sa-i inteleg pe altii. Nu am incheiat toate conversatiile din viata mea cu zambete si imbratisari, iar dintre cele in care m-am aflat in contradictoriu cu cineva, rareori am reusit sa arunc un ''let's agree to disagree''. Probabil niciodata, nu e specializarea mea. Dar nici nu am mai zabovit in vecinatatea respectivelor lucruri. Calatoria mea nu presupune sa ma adaptez mediului in care ma aflu, ci imi ofera posibilitatea sa gasesc un mediu care imi da senzatia ca am ajuns la o statie de la care nu mai vreau sa plec mai departe, cel putin pentru o perioada. Un fel de acasa ambulant. Pentru perioada in care ma voi hrani cu ceea ce am nevoie ca sa merg mai departe. Eu asa sunt, nu ma pricep sa repar, nu ma pricep sa o iau de la capat, nu ma pricep sa rabd, n-am timp, nu ma pricep sa am timp. La naiba, am 25 de ani deja! N-am decat sa merg mai departe, n-am ideea cat de mare e lumea asta, tu ai? Dar stii ca-mi plac oamenii, si-i vanez. Stii cat imi place de tine. Tu esti parte din pachetul ala pe care am voie sa-l iau cu mine pe o insula pustie.


Hm...Ai inteles ceva? Mai, tu scrie acolo. Ai mai scris tu odata, prin facultate, dar ala nu era scrisul tau. Asta e scrisul tau. Acum scrii tu. Acum scrii bine. Dar scrie mult, mult, mult, mult. Si scrie-mi mie, ca stii ca eu citesc.


Sa-ti spun sincer? Nu mai stiu ce s-a intamplat atunci. Am vazut rosu in fata ochilor de cateva ori in seara aia. Dar la noi acasa e la moda sa ne tachinam si sa ne luam constant unii de altii si de alegerile pe care le facem, chiar si 7-8 ani de la terminarea liceului. Cand am plecat, doi ani mai tarziu, de-acasa, am vrut sa fiu cat mai departe de asta. Si prefer sa fiu departe. Pentru ca ceea ce am cautat am gasit, de fiecare data. Si nu pot sa pretind ca nu, ori de cate ori stau de vorba cu un vechi prieten. Dar ce imi doresc eu este ca, atunci cand vin acasa, sa nu ma intrebe nimeni de ce fac ceea ce fac, daca nu sunt dispusi sa asculte. Si stiu, din pacate, sunt putini cei care o fac. Dar eu caut, caci am gasit si voi mai gasi. Iar cei care au facut-o mereu, imi scriu scrisori, imi dedica postari online ori carti, ma striga pe alt nume si ma asteapta. Asa cum ii astept si eu pe ei. Caci vom veni mereu unii spre altii, mai devreme sau mai tarziu; intr-o forma sau alta.


Saluta-l pe soptier din partea mea!



C.