Doliu

Aveam o lista si o viata imprevizibila. Stiam asta, insa n-am luat in calcul faptul ca moartea poate fi la fel de imprevizibila chiar si atunci cand esti sigur ca va veni. Oricat de obisnuit devii cu ideea pierderii, reactia in fata efectului, palpabilul te aduce intr-o cu totul alta stare, care evolueaza si ea pe parcurs. Poate daca as crede cu sinceritate in Dumnezeu mi-ar fi mult mai usor sa privesc moartea dintr-un unghi pozitiv, de fapt asta ar fi singura solutie, pentru ca numai prin teoria lui omul ajunge intr-un loc mai bun, iar Buca sigur n-ar face exceptie pentru ca este unul dintre cei mai frumosi si dragalasi oameni care pot exista. Folosesc prezentul pentru ca nu l-am mai vazut de 3 ani, s-a imbolnavit treptat dar sigur datorita cadrelor noastre medicale ce merita tot respectul pentru eforturi si experienta si nu as putea in acest moment sa mi-l imaginez altfel decat cu figura sa rotunda si mereu bonoma, cu zambetul lui strengar in ciuda varstei, cu ochii lui albastri si calzi cu care o pandea pe sotia sa din poarta atunci cand fuma pe ascuns. Este omul acela pe care il iubesti numai pentru ca asta e singurul sentiment pe care il inspira! NU ai putea sa-i reprosezi ceva, sa-l certi, eventual sa-l mustri ca pe un copil pentru ca alaturi de imaginea de batranel bucalat si strengar mai exista una pe care mi-am format-o din povestirile bunicii, sora lui: un baietel zvapaiat pe care, insa, il bateau copiii pentru ca lui nu-i placea sa loveasca. Mi-a povestit odata bunica mea, printre altele, cum le-a aplicat o pedeapsa zdravana unor copii ce indraznisera sa se atinga de fratiorul ei; de aceea nici nu vreau sa fiu acolo, sa o vad acum neputincioasa, plangand, nemaiavand pe cine sa pedepseasca.
Sper ca el credea in Dumnezeu. Sper pentru ca doar asa se va putea bucura de ceva frumos, asa cum merita.
Imi vin in minte niste fotografii cu el, de cand eram eu mica, in gradina lui frumoasa de la tara, bronzat si cu eterna lui basca ce-i acoperea parul alb si rar, langa fantana de unde luam apa rece si singura potabila din punctul meu de vedere, evident. Mi-amintesc de atelierul lui, plind de scule, instrumente din care n-am inteles niciodata nimic, dar in care petrecea timp deseori, mestesugarind pentru a uita de probleme. N-o sa pot uita niciodata insa cuplul Buca-Rex, cainele sau favorit si credincios, care nu mai e nici el de vreo 2 ani, un soricar corcit pentru ca era mult prea frumos doar pentru un soricar, cel pe care-l stiu poate tot de atat timp de cand il stiu si pe el. Cred ca Rex este singurul pe care il mai considera prieten de multi ani incoace, pefect fiind pentru firea lui visatoare si jucausa pe care nu cred ca si-a pierdut-o pana in ultimele momente.
Nu m-as putea duce la inmormantare. Nu vreau sa-mi ramana altfel in memorie, nu vreau sa ma umplu de starea care domneste acum in familie si care sper sa nu ma ajunga din urma de la Timisoara, nu vreau sa o vad pe mama plangand dupa cel pe care l-a iubit, cred, cel mai mult din toata familia mea, nu vreau sa o vad pe Ana ingropandu-si fratele. Poate fug de responsabilitatea care apare odata cu constientizarea mortii, desi vreau sa o percep ca pe ceva natural, mai natural chiar decat viata si incerc sa ma familiarizez treptat cu ideea: bunicii mei sunt batrani. Poate doar incerc sa ma menajez. Si nu, nu vreau sa stiu cum va fi. Nimeni nu vrea sa stie. Moartea e o prietena ciudata.

Ploi

,,Ploi", pentru ca desi mi-a placut intotdeauna ploaia, atunci cand insemna solidaritate in suferinta, cazand concomitent cu lacrimile mele, sau relaxandu-ma dupa zile sufocante, sau trimitandu-ma in valuri de anxietate cand cadea pe 15 septembrie si fugeam de inceperea scolii, recent ploaia mi-a aratat fata ei de ,,fericire". Momentan doar versuri..Putin vechi.


Baie de nori,
Curata, limpezeste,
Trecand de ziduri,
Spre Ego, infloreste,
De zambet si fiori.
Las baia de nori
Sa spele
Sa ma cheme.
Printre kinemorfeme
Sa ne iubim
Pe muzici de tunet
Pe al vocii rasunet
Si-n loc de lumanari,
Printre flori
Sa ne mangaie un fulger
Fierbinte pana la arsura
Si-apoi sa stingem focul,
Sa pierdem jocul...
Si nu uita sa ma-nfiori
La urmatoarea,
La urmatoarea
Baie de nori.

Open, locks, whoever knocks!

Viata chiar e un dar si nu mi-e teama sa sustin aceasta idee probabil considerata cliseu (deja mi se pare ca si utilizarea cuvantului ,,cliseu" a devenit un cliseu) pentru ca realizez, uitandu-ma la ceilalti, cat de repede uita ca viata nu e un drept, nu e o obligatie, nu e ca monedele primite ca rest pe care le punem deoparte cu gandul ca poate ne vor folosi intr-o buna zi. Nu! Fac o pauza pentru a incerca sa gasesc o comparatie care sa exprime cat mai bine parerea mea despre viata...
Gata! Viata, pentru mine, este ca o gradina cu flori. Voi dezvolta ideea: gradina este viata in cel mai simplu inteles al sau, mediul in care te nasti ca floare, te dezvolti si in al carui pamant te reintorci dupa iminenta ofilire. Gradina aceasta cuprinde o infinitate de specii de plante si cred ca desi te poti naste cu radacini de traista ciobanului, poti inflori ca o magnolie, fara insa ca aceasta afirmatie sa constituie premisa unei prejudecati, nu! Fiecare floare e frumoasa in felul ei, tot ce trebuie sa faca este sa stie sa se hraneasca din ploi, din raze de soare, dar, cel mai mult, din parfumul celorlalte flori, pentru ca daca ar trai singura in gradina, in scurt timp s-ar umple de buruieni.
Desi ca imagine mi-ar fi placut sa fiu o orhidee (influentata fiind si de zodiacul floral dar si de un moment din viata mea in care mi-a fost oferita o astfel de floare cu origini polare) stiu acum, si zambesc la acest gand, ca sunt sau tin din tot sufletul sa fiu o papadie. Totul porneste din imaginea veche de ani, cand, stand pe balconul apartamentului cu vedere la parcul deschis din centrul orasului, priveam incantata la gazonul de un verde crud, primavaratic si la cum se impanzea treptat, in zilele de aprilie si mai, de niste banuti aurii care parca dadeau viata intregului parc. Treptat, semintele lor s-au tot imprastiat, iar acum gazonul pare a exploda de fericire! Acum am insa si alte motive pentru care admir personalitatea papadiei: dupa ce infloreste, galbena si cu petalele ei subtiri, ascutite si foarte dese, ceea ce ar putea simboliza complexitatea, traieste astfel o perioada, facandu-se observata. Le ofera astfel oamenilor oportunitatea de a o culege si a se bucura de laptele pe care aceasta il ofera prin tulpina, care are intrebuintari medicinale, ca aproape intregul sau organism; insa cel mai mult iubesc la papadie felul in care isi transforma petalele galbene in puf. De ce? Pentru ca atunci cand bate vantul, puful acela isi ia zborul, dezintegrandu-se in atmosfera dar niciodata pierzandu-se, pentru ca mai apoi, particule de puf sa se regaseasca in diverse locuri, in acelasi timp, inapoi pe pamant, renascandu-se, ori in preajma altor flori, pe petale. Papadia poate cunoaste astfel intreaga gradina, pentru ca are curajul sa-si ia zborul si sa calatoreasca odata cu vantul si exact asta iubesc la ea: LIBERTATEA!!!
Si spune-mi tu, oricine ai fi, cum sa nu vrei sa fii o papadie?? Bineinteles, ca o papadie ce m-as vrea, am cunoscut astfel, in primele mele zboruri prin gradina si trandafiri (care m-au intepat cu spinii), si ghiocei, si traista ciobanului. Am stat si-n frig, m-a si plouat, dar ma tin bine si chiar mai vreau pentru ca doar asa stiu ca voi putea deveni o papadie adevarata, gata sa-mi las puful sa zboare pentru totdeauna! Deocamdata am nevoie de bani ca si zborul asta...destul de costisitor.
Pentru ca am terminat cu partea subiectiva de ,,papadizare", am gasit si randurile care-mi confirma presimtirile in legatura cu aceasta magica buruiana. Voila!






============Papadia, o "buruiana" cu efecte benefice


Papadia creste in mod natural aproape oriunde exista o pajiste sau un petec de pamant rasfatat de lumina soarelui. Frumoasa floare galbena a copilariei se gaseste in 100 de variatii si poate fi folosita in tratarea a numeroase afectiuni.

In mod traditional, papadia s-a folosit din cele mai vechi timpuri in tratarea afectiunilor glandelor mamare, sistemului gastrointestinal si afectiunilor pielii, informeaza naturalherbsguide.com.

Pentru unele persoane, papadia nu este decat o buruiana pe care o indeparteaza, din primul moment in care a aparut in gradina lor.

In realitate, papadia este bogata in nutrienti si este remediul perfect pentru tratarea afectiunilor stomacului, ficatului si a oricarei dereglari a glandelor.

Frunzele au un continut bogat de vitamina A, C, D si B, dar si de fier, magneziu, zinc, potasiu, calciu si cupru.

Frunzele pot fi folosite drept suplimente naturale pentru gravide, dar si batranii o pot folosi pentru cresterea apetitului. Papadia are si proprietati diuretice, iar unii medici o recomanda pentru spalari stomacale.

Studiile cercetatorilor americani au aratat ca papadia poate fi folosita cu succes si in tratarea pneumoniilor, bronsitelor si a altor dereglari respiratorii.

Mai mult, micile pete de pe piele pot fi indepartate cu o crema obtinuta din extract de papadie. Femeile aflate la menopauza au in aceasta planta intaritorul perfect al organismului.

Specialistii au recunoscut beneficiile multiple ale papadiei si recomanda tratarea problemelor de glande, stomac, ficat sau piele cu extractul ei.

Ei au recomandat insa ca administrarea sa se faca numai dupa sfatul medicului, pentru a nu se inregistra efecte adeverse.

Uneori pot aparea dureri de stomac si hiperaciditate. Tocmai de aceea, specialistii recomanda administrarea concomitenta cu alte tratamente naturale, pentru evitarea acestor probleme.===========
***This belongs to www.ziare.com***


Si totusi, ne-am plictisi daca am fi cu totii papadii, asa ca solicit cu frumoase rugaminti exclusivitatea. Deja am impresia ca ma citeste cineva:))

Multumesc

Nu stiu cui multumesc dar multumesc din tot sufletul