Doliu

Aveam o lista si o viata imprevizibila. Stiam asta, insa n-am luat in calcul faptul ca moartea poate fi la fel de imprevizibila chiar si atunci cand esti sigur ca va veni. Oricat de obisnuit devii cu ideea pierderii, reactia in fata efectului, palpabilul te aduce intr-o cu totul alta stare, care evolueaza si ea pe parcurs. Poate daca as crede cu sinceritate in Dumnezeu mi-ar fi mult mai usor sa privesc moartea dintr-un unghi pozitiv, de fapt asta ar fi singura solutie, pentru ca numai prin teoria lui omul ajunge intr-un loc mai bun, iar Buca sigur n-ar face exceptie pentru ca este unul dintre cei mai frumosi si dragalasi oameni care pot exista. Folosesc prezentul pentru ca nu l-am mai vazut de 3 ani, s-a imbolnavit treptat dar sigur datorita cadrelor noastre medicale ce merita tot respectul pentru eforturi si experienta si nu as putea in acest moment sa mi-l imaginez altfel decat cu figura sa rotunda si mereu bonoma, cu zambetul lui strengar in ciuda varstei, cu ochii lui albastri si calzi cu care o pandea pe sotia sa din poarta atunci cand fuma pe ascuns. Este omul acela pe care il iubesti numai pentru ca asta e singurul sentiment pe care il inspira! NU ai putea sa-i reprosezi ceva, sa-l certi, eventual sa-l mustri ca pe un copil pentru ca alaturi de imaginea de batranel bucalat si strengar mai exista una pe care mi-am format-o din povestirile bunicii, sora lui: un baietel zvapaiat pe care, insa, il bateau copiii pentru ca lui nu-i placea sa loveasca. Mi-a povestit odata bunica mea, printre altele, cum le-a aplicat o pedeapsa zdravana unor copii ce indraznisera sa se atinga de fratiorul ei; de aceea nici nu vreau sa fiu acolo, sa o vad acum neputincioasa, plangand, nemaiavand pe cine sa pedepseasca.
Sper ca el credea in Dumnezeu. Sper pentru ca doar asa se va putea bucura de ceva frumos, asa cum merita.
Imi vin in minte niste fotografii cu el, de cand eram eu mica, in gradina lui frumoasa de la tara, bronzat si cu eterna lui basca ce-i acoperea parul alb si rar, langa fantana de unde luam apa rece si singura potabila din punctul meu de vedere, evident. Mi-amintesc de atelierul lui, plind de scule, instrumente din care n-am inteles niciodata nimic, dar in care petrecea timp deseori, mestesugarind pentru a uita de probleme. N-o sa pot uita niciodata insa cuplul Buca-Rex, cainele sau favorit si credincios, care nu mai e nici el de vreo 2 ani, un soricar corcit pentru ca era mult prea frumos doar pentru un soricar, cel pe care-l stiu poate tot de atat timp de cand il stiu si pe el. Cred ca Rex este singurul pe care il mai considera prieten de multi ani incoace, pefect fiind pentru firea lui visatoare si jucausa pe care nu cred ca si-a pierdut-o pana in ultimele momente.
Nu m-as putea duce la inmormantare. Nu vreau sa-mi ramana altfel in memorie, nu vreau sa ma umplu de starea care domneste acum in familie si care sper sa nu ma ajunga din urma de la Timisoara, nu vreau sa o vad pe mama plangand dupa cel pe care l-a iubit, cred, cel mai mult din toata familia mea, nu vreau sa o vad pe Ana ingropandu-si fratele. Poate fug de responsabilitatea care apare odata cu constientizarea mortii, desi vreau sa o percep ca pe ceva natural, mai natural chiar decat viata si incerc sa ma familiarizez treptat cu ideea: bunicii mei sunt batrani. Poate doar incerc sa ma menajez. Si nu, nu vreau sa stiu cum va fi. Nimeni nu vrea sa stie. Moartea e o prietena ciudata.