Adevarul e ca nu stiu care e adevarul. Corect, nu? Sunt, mai precis, plecata tot timpul. N-am cand sa-mi spal sosetele, dar am cand sa ma gandesc ca am mai putin de doua luni si ma intorc si detest asta. Sa o numesc pre-depresie? Am stat de vorba cu oameni care au trecut prin asta si mi s-a confirmat. Perioada de dupa este foarte dificila, pe scurt. Ma asteapta o gramada de examene si proiecte. Inca prefer sa nu ma gandesc si sa traiesc asa cum se cuvine momentele ramase.
Sambata asta plecam in Kazimierz Dolny, pentru mid-term training. O parte din voluntarii care vor fi acolo sunt cei din primul training. Asa ca o sa fie fain sa ne revedem macar inca o data, inainte sa ne spunem, poate, adio.
Stiti ce e cel mai trist in momentul in care decizi sa fii hoinar? Nimic material nu dureaza si trebuie sa fii atat de puternic incat sa pastrezi amintirea oamenilor si locurilor fara sa te dezintegrezi, fizic si psihic, in haosul lor. Pentru ca e al lor si nu al tau. Si pentru ca nu poti sa-ti dezamagesti parintii. Si pentru ca lumea de acasa te intreaba cand te intorci. Si pentru ca e greu sa-i faci sa inteleaga si chiar mai greu sa-i faci sa incerce.
Si te schimbi mult. Te schimbi extrem de mult.
Ieri am primit o veste geniala: 3 baieti din grup vin in iulie in Romania, hitch-hiking. Vor sa ne cunoasca tara si vor sa-i duc la munte. Asta ma motiveaza sa invat intens pentru a avea cateva zile libere pentru ei. Si cu asta...am incheiat pentru inca vreo doua saptamani:))
Pentru stare..Cliquot
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment