Nu mai stiu poezia, dar as fi vrut sa o scriu aici. Nu stiu cat se potrivea, dar ironia mortii zambea din spatele unei discutii parca anticipative.
Nu, n-as mai putea merge la o inmormantare decat daca...Eu nu am fost la niciuna a unei persoane foarte dragi...Nici macar la mormantul lui...
Si apoi, Doamne Fereste! Pan' te nimereste!
Si nu, nu l-a nimerit pe el ci pe tatal lui. N-am fost la inmormantare, nu i-am dat mesaj, a fost aproape singur, cu inca o jumatate din el alaturi dar pierzand, pentru a doua oara, un tata. Aici nu te poti ajuta decat singur. Umerii iti sunt grei acum, transpiri, iar cerul gurii se face tot mai negru. Negru ca tot ce e negru. O meriti sau e pur si simplu inca un pas in devenire? Nu tu, TU.
Mie nu mi-e frica de moarte. Mi-e frica de moarte de moartea celorlalti!
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment