Constiinta sau constientizarea

Nu stiu daca am iar zvacniri ale sentimentului de inferioritate undeva in rana deschisa a constiintei mele adormite, dar am bandajul pregatit dinainte sa tasneasca puroiul. Cred ca m-am obisnuit sa-mi mearga bine si sa astept sa se intample evenimente ca o ploaie de octombrie (George Carlin sigur va da mai multe detalii despre ce vreau sa spun) asa, doar ca sa am ca eventuala activitate desfacerea umbrelei.
Am uitat ca nu trebuie sa ma concentrez numai asupra celor care se situeaza in jurul meu, am uitat de fapt ca omul a fost inzestrat cu inteligenta si deci, cu imaginatie, creativitate si alte capacitati de-astea ajutatoare tocmai ca sa se descurce in situatii asemenea supravietuirii in banalul cotidian! Prin urmare, as putea sa-mi creez singura probleme (desi am nevoie de personaje care sa-mi stimuleze emisfera dreapta) sau pur si simplu sa-mi pun niste probleme. Chiar imi este atat de greu sa ascund sub pleata-mi, ce-i drept, cam scurta, aura asta protectoare, incat sa ma poata apuca si pe mine dracii cateodata?? Sau poate exact in asta se regaseste unicitatea spiritului meu radiant si mereu intr-un zbucium care nu e nici de bine nici de rau? Sau nici de rau, nici de foarte rau?
Ori poate, ma intreb eu filosofic si introspectiv, sunt eu intr-un astfel de stadiu de amortire a ceea ce inseamna emotii, feeling, suflet, inima albastra, corazon si toate cele sensibile, asa, asemenea frunzelor de prin copaci gata sa se decoloreze si sa cada? Vai de mine? Asta urmeaza??
Nuuu, presupun ca nu, dar verva asta cu care ma tot inconjor de parca mi-as face cercuri perfecte in juru-mi cu un compas ii ajuta parca mai mult pe ceilalti decat pe mine si ma simt ca o lumanare care arde, face lumina in jur, in timp ce ea se aduna intr-o gramajoara diforma de ceara. Ma consum si raman acolo, pana cand, dupa principiul pasarii Phoenix, incep sa luminez si din pozitia cea chircita. Aiurez si in favoarea cui? atat timp cat traiesc cu impresia, gresita sau nu, ca ma cunosc. Si ma mai intreb ceva: e oare de ajuns sa ma cunosc (sa o cred cel putin) pe mine insami, sau ar trebui sa purced necontenit la spargerea seifelor? Si pana la urma, cu ce m-ar ajuta sa evoluez, pana unde ar trebui sa evoluez, ce s-ar intampla daca as evolua numai eu sau intr-un mod pe care numai eu l-as intelege si cum ramane cu fericirea??
Pana la urma, daca ma screm un pic, reusesc! Imi lipsea vointa, tocmai mi-a atras atentia si o draga amica pe care mi-ar placea sa o cunosc mai bine. Deci asta e ideea evolutiei si a speciei umane scriitoare: punerea de intrebari si exclamatiile in fata miraculosului vietii. Si mai apoi, negresit, parerea!

Mai, eu sunt inconstienta?



P.S. Am uitat sa ma intreb ceva. Chiar e nevoie mereu de un barbat ca sa mi se zdruncine constiinta?